Reţetă delicioasă - ce poţi prepara în timpul necesar votării

       Presupun că nu s-ar aştepta cineva să citească pe acest blog - votez cu nimeni - un articol care să susţină pe x sau y în campania prezidenţială. Chiar "răsfoiam" pe undeva, zilele acestea, un articol care îndemna lumea la vot sub pretextul că durează doar 7 minute să votezi. Părerea mea este că nu se ia în considerare cel puţin timpul necesar - îmbrăcării şi deplasării până la şi de la secţia de votare. 

        Să presupunem că aţi avea o afacere şi că preţurile ar fi stabilite pornind de la costurile de producţie. În calcul nu aţi lua însă decât activitatea care a adus clienţilor valoare adăugată, omiţând timpul de deplasare de la şi până la locul prestării serviciului, timpii de masă al salariaţilor, eventuale ferestre că doar comenzile nu curg continuu etc. Cât timp credeţi că aţi rezista pe piaţă?

         Să revenim însă la reţeta care ia cam tot atâta timp cât este necesar votării (includ aici însă şi timpul de deplasare):

Se amestecă 110 g zahăr cu 2 linguriţe de cacao (cu vârf).

Se adaugă laptele - 60 g, uleiul de cocos - 60 g şi se pun toate pe foc mic (se mestecă continuu până se încălzesc bine - untul de cocos să fie topit în totalitate iar praful de cacao bine dizolvat).

Se adaugă esenţă (rom, vanilie) după gust şi 100 g fulgi de nucă de cocos.

Se amestecă bine.

Se pot face biluţe, batoane etc.

Dacă vă place ciocolata cu nucă de cocos,. cu siguranţă o să vă placă rezultatul reţetei de mai sus.

PS: reţetă realizată de mine

PS2: am utilizat ulei extravirgin de nucă de cocos. Cel rafinat nu are gust. L-am achiziţionat de pe:

e-uleiuri.blogspot.ro. Mie mi se pare că au un preţ bun raportat la ce se găseşte pe piaţă privind uleiul de cocos extravirgin.

PS3: Poftă bună!

Efectele evoluţiei masei monetare aflate în circulaţie asupra economiei 3

Înainte de a extrage o serie de concluzii din articolele anterioare, ar mai fi de menţionat, pentru a nu se înţelege eronat, faptul că, prin prezenta succesiune de articole nu s-a urmărit denigrarea creditării. Modul în care economia este influenţată de masa monetară, a oferit oportunitatea de conştientizare a cititorilor asupra faptului că, achiziţia după economisire va aduce celui care o practică o viaţă mai bună decât dacă, având aceleaşi venituri, persoana în cauză va opta pentru a-şi achiziţiona bunurile prin credit. Mai mult, pe termen mediu şi lung, întreaga economie va avea de câştigat deoarece, mai multe bunuri reprezintă în mod implicit mai multe locuri de muncă, salarii mai bune etc.

Este momentul să trecem în revistă o serie de concluzii ce pot fi desprinse din articolele anterioare:

În primul rând creşterea masei monetare puse în circulaţie conduce la o creştere a bunăstării (locuri de muncă, posibilitatea de a beneficia de bunuri de o calitate şi o cantitate superioară etc.) dar, doar între momentul t0 (momentul în care masa monetară aflată în circulaţie începe să crească) şi t1 (momentul în care masa monetară pusă în circulaţie atinge un maxim).

Observaţii la prima concluzie:

Masa monetară trebuie nu numai a fi generată de bănci ci şi pusă în circulaţie. În mod eronat se consideră că, simpla generare de bani poate impulsiona economia. În realitate, banca centrală poate credita băncile dar, acestea aflându-se în imposibilitatea de a injecta lichiditate în economie, fie pentru că nu există cerere pentru credite, fie pentru că nevoia de bani a băncilor se datorează lipsei de lichiditate, masa monetară nu intră în circulaţie şi implicit, efectul asupra economiei devine nul (a se vedea exemplul 1 din articolul precedent - al individului cu un număr infinit de bunuri imobiliare şi care nu îşi va cheltui ulterior banii).

Masa monetară poate impulsiona economia între t0 şi t1 doar pentru că, este o diferenţă de timp între momentul în care surplusul de masă intră în circulaţie şi momentul în care preţurile se reaşează pe noile paliere (de echilibru).

În al doilea rând, atâta timp cât băncile vor practica o dobândă la credite mai mare comparativ cu rata inflaţiei, persoanele care vor opta pentru a economisi în vederea achiziţionării “cu banii jos”, pe termen lung, vor cumpăra întotdeauna mai multe bunuri comparativ cu cele ce optează pentru credite.

Deoarece dobânzile acordate de către bănci celor ce economisesc sunt de multe ori real negative (banii economisiţi de multe ori nu îşi menţin valoarea iniţială – cea din momentul economisirii), putem afirma că, cei ce se creditează plătesc din avuţia lor viitoare atât băncile cât şi creditele neperformante ale altor persoane ce au accesat credite. Desigur, la un număr mare de credite acordate, o parte dintre acestea vor deveni cu certitudine neperformante. Când însă vorbim de rate de peste 20% din totalul creditelor ca devenite neperformante după doar câţiva ani de la bumul creditării, este evident cu câtă raţionalitate au fost acordate şi care vor fi efectele pe termen mediu şi lung asupra băncilor şi a economiei în general.

Observaţie: Deşi banii economisiţi nu îşi păstrează de multe ori valoarea, este oricum mai avantajos să economiseşti pentru a achiziţiona bunuri decât să o faci prin credit.

Efectele evoluţiei masei monetare aflate în circulaţie asupra economiei 2

Acum, să presupunem (exemplul2) că individul (din exemplul anterior) nu va cheltui nici în următorii ani din banii obţinuţi din vânzarea bunurilor imobiliare. Toţi cei care au achiziţionat bunuri de la acesta vor trebui însă să înapoieze cu dobândă banii împrumutaţi de la bănci. Dar, banii sunt blocaţi de persoana x şi deci, masa monetară care se regăsea până la acel moment în circulaţie va tinde să scadă foarte mult deoarece, persoanele care au achiziţionat bunurile încearcă să îşi achite datoria. Se intră astfel într-un proces deflaţionist.

Observaţie: Într-un proces deflaţionist, preţurile se ajustează cu o mai mare greutate decât ar fi nevoie pentru realizarea unui punct de echilibru, cererea şi implicit vânzările scad şi astfel se intră într-un lanţ vicios (scăderi ale producţiei - salarii şi şomaj - care conduc la noi scăderi ale cererii). Problema este amplificată şi de necesitatea de a returna către bănci banii la valoarea lor iniţială la care se adaugă dobânda, altfel spus, preţul creditului acordat nu scade simultan cu evoluţia economiei.

În mod similar în economia reală există o serie de persoane ce se pot asimila lui x precum şi o majoritate cu principiul “trăieşte momentul”. Oamenii „x” au tendinţa de a acumula capital datorită unei personalităţi îndreptate spre economisire. Astfel de persoane vor avea în mod natural tendinţa de a nu cheltui mai mult decât încasările. În acelaşi timp majoritatea populaţiei are tendinţa de a trăi momentul, de a cheltui toţi banii de care dispun şi din păcate, de a se şi împrumuta pentru a se bucura de bunuri într-un  moment prezent. De-a lungul vieţii, ei pot accesa o cantitate de bunuri inferioară celor pe care le-ar fi putut achiziţiona dacă le-ar fi realizat prin economisire.

Spre exemplu (exemplul 3): să presupunem accesarea unui credit de 10.000 lei pentru care, pe perioada de creditare, dobânda plătită dublează valoarea returnată (20.000 lei). În mod evident, inflaţia este inferioară dobânzii plătite către bancă şi admitem că, bunurile achiziţionate prin credit ar ajunge în urma inflaţiei la valoarea de 15.000 la sfârşitul perioadei de creditare. Drept urmare, economisind banii care ar fi trebuit alocaţi pe ratele lunare, persoana în cauză poate să achiziţioneze bunurile iniţiale şi să rămână cu o sumă de 5000 lei, la care se adaugă dobânzile obţinute în urma economiilor făcute.

Mai mult, în situaţia apariţiei nevoii de a achiziţiona alte bunuri sau servicii de o necesitate mai vitală (sănătate, naşteri, bunuri distruse sau furate, etc.) persoanele care realizează economii le pot accesa, pot lua inclusiv credite pentru sume ce depăşesc economiile, în timp ce pentru o familie supraîndatorată situaţia va fi mult mai dificilă.

La nivel macro, existenţa unui număr cât mai mare de persoane care economisesc, frânează inflaţia, întărind astfel moneda naţională. Deşi pe termen scurt spre mediu pot să apară probleme (crize economice) datorită scăderii cererii de bunuri, în realitate, pe termen lung după cum am văzut în exemplul 3 cantitatea totală de bunuri achiziţionate este mai mare şi în mod implicit nivelul de trai general va fi mai ridicat.

Efectele evoluţiei masei monetare aflate în circulaţie asupra economiei 1

Două idei principale privind efectul masei monetare asupra economiei sunt susţinute de economişti:

Prima pleacă de la principiul că, economia poate fi impulsionată prin injecţii de bani şi astfel, oferind economiei banii de care are nevoie, aceasta se poate dezvolta. Acest principiu aplicat în timpul marii crize din anii 1930 a adus, mulţi ani la rând, prosperitate. Vorbim în fapt de economia de azi, ce se bazează pe inflaţie şi care îşi asigură masa monetară prin creditare.

A doua teorie consideră banii ca o marfă şi se aplica în perioada utilizării ca monede a metalelor preţioase. Ea susţine că, în fapt, o creştere a masei monetare aflată în circulaţie va conduce în situaţia în care oferta de produse nu creşte proporţional, la o creştere a preţurilor şi invers, o scădere a masei monetare, fără a se diminua proporţional cantitatea de bunuri ofertată, va determina o scădere a preţurilor. Aşadar, nu contează care este masa monetară aflată în circulaţie deoarece valoarea banilor va fi dată de totalitatea bunurilor şi drept urmare, economia nu este influenţată de masa monetară.

Cele două idei ne apar antagonice deoarece, prima susţine că, o creştere a masei monetare influenţează economia în timp ce a doua, susţine că, nu contează care este masa monetară deoarece ajustarea se realizează de către piaţă prin preţuri.

În fapt ambele teorii sunt valide şi totuşi cum se explică că, două teorii contradictorii pot exprima adevărul şi în acelaşi timp se pot contrazice reciproc? Problema reală constă, în fapt, în modul de distribuire a masei monetare în economie.

Să luăm drept exemplu (exemplul 1) un caz ipotetic cu următoarele date de intrare: avem o persoană x care deţine o serie de bunuri imobiliare nelimitate ca număr, fără  costuri de producţie (toate materiile prime au fost prelevate din propriul teren moştenit, iar prelucrarea acestora a fost efectuată de roboţi inteligenţi realizaţi tot de către această persoană). Să mai admitem că, băncile relaxează foarte mult creditarea şi că, un mare număr de oameni cumpără bunurile imobiliare ale persoanei x. Vânzarea de bunuri imobiliare nu este impozitată şi că persoana respectivă nu îşi va cheltui banii. În aceste condiţii creşterea masei monetare nu are nici un impact asupra preţurilor celorlalte bunuri, cel puţin în această etapă.

 

PS: Revin cu o întârziere de un an ... De acum însă, articolele vor fi mai diversificate. Chiar dacă articolul de mai sus este despre economie, pe viitor, voi introduce articole cu subiecte mult diversificate. 

Manipularea mulţimilor 2

Din păcate cei ce au înfăptuit acţiunile prezentate în articolul precedent, au fost oameni obişnuiţi. Nu a existat o diferenţă semnificativă între cei ce au înfăptuit actele de cruzime şi cel ce a postat comentariu din ziarul cotidianul. Într-adevăr el nu a trecut la fapte, nu şi-a ucis proprii semeni dar nici nu a avut ocazia. Pentru a înţelege de ce au avut loc de-a lungul istoriei astfel de fapte comise „de animale”, este necesar să înaintăm câteva constatări ale celor ce au studiat psihologia umană:

La nivel de subconştient omul demonstrează instincte primare, asimilate în trecutul îndepărtat al omului. Aceste instincte sunt îndreptate către animale (vânătoare, comportament violent) atunci când individului nu i se oferă ocazia de a se manifesta asupra semenilor, aducându-i totuşi plăcerea aşteptată celui ce realizează respectivele acţiuni.

Oamenii acţionează sub impulsul sentimentelor atunci când săvârşesc atât actele de cruzime cât şi cele de eroism. Liderii au ştiut, de cele mai multe ori în mod instinctiv, să genereze mulţimilor sentimentele necesare pentru a-i urma. Sentimentele sunt, la rândul lor, generate de imagini, succesiuni de cuvinte şi în nici un caz de idei logice. Vezi un film şi sentimentele trezite în tine te-ar putea transforma, dacă ţi s-ar oferi oportunitatea imediată într-un erou sau într-un criminal. Discursurile liderilor ce ştiu să manipuleze mulţimea, nu vor fi niciodată logice, ele vor urmări să atingă acele succesiuni de cuvinte care generează sentimentele.

Discursurile care au stârnit respectivele sentimente nu făcut decât să reediteze anumite imagini adânc înrădăcinate în mintea mulţimilor. Spre exemplu, în cazul unor revoluţii, mulţimea este deja pregătită de imaginile formate în timp îndelungat, cu diferitele abuzuri realizate de către formele de conducere existente, puternic răspândite şi întipărite de criticile aduse (în trecut de scriitori iar, în ziua de azi, te toate formele de mass media). Vorbim de forme de conducere fără a enunţa fascism, comunism, monarhie, deoarece democraţia şi orice altă formă de conducere poate fi la fel de abuzivă. Într-o ţară condusă de o clică ce nu permite ascensiunea altor persoane decât cu un caracter la fel de murdar ca a lor, lăsând populaţia lipsită de o opţiune reală de a vota nu putem vorbi decât de o falsă democraţie.

Oamenii ce au înfăptuit faptele respective aveau aşadar înrădăcinată o anumită credinţă faţă de cei pe care i-au ucis, întocmai precum “amicul” nostru (cel cu comentariu din ziar). Regele Franţei nu a făcut decât să le ofere posibilitatea de a-şi manifesta instinctul primar şi credinţa. Din păcate “amicul” nu este singurul şi ne putem întreba ce s-ar întâmpla dacă, cineva le va oferi celor ca el şansa de a-şi manifesta pornirile? ce efect va avea asupra populaţiei? Dar, dacă ura se va îndrepta asupra conducătorilor acestei naţiuni?

PS: Deoarece începe perioada vacanţelor şi a concediilor, până în septembrie vom avea o pauză la articole pe blog. Aşadar, concediu plăcut tuturor!

Manipularea mulţimilor 1

Vom începe cu câteva fragmente, o reeditare a unor fapte istorice din masacrul de la Paris de sf.Bartolomeu :

„[...] au mers la soţia lui, care era îngrijită de moaşă, pentru că urma să nască în orice moment. Moaşa i-a implorat să oprească omorul, cel puţin până când se va naşte copilul, care era al douăzecilea. Cu toate acestea ei au înfipt un pumnal până la plasele în biata femeie. Aceasta a fugit într-un porumbar; dar ei au urmărit-o, au înjunghiat-o în pântece, şi apoi au aruncat-o în stradă. Din cădere, copilaşul a ieşit din mama muribundă, a fost prins de unul dintre […], înjunghiat şi aruncat în râu.”

„La Barre cruzimea a fost mare, chiar faţă de copii, care au fost despicaţi, li s-au scos intestinele, pe care datorita furiei lor le-au ros cu dinţii. În oraşul Matiscon s-au amuzat tăindu-le braţele şi picioarele şi după aceea ucigându-i; şi pentru distracţia spectatorilor, adesea îi aruncau […] în râu de pe un pod înalt, şi ziceau: "Aţi văzut vreodată oameni care să sară aşa de bine?"

La care adăugăm un comentariu postat la un articol din cadrul ziarului cotidianul :

„În decursul istoriei ticăloşii erau spânzuraţi, neamurile puturoase şi mizerabile cum sunt şi românii erau exterminate. Nu trebuie permis o înmulţire exacerbată a celor mai primitive naţii. Soluţia exista. Orice ticăloşie trebuie pedepsita cu moartea, aşa precum o fac chinezii. Naţiile inculte trebuiesc forţate să se civilizeze, şi atunci se va putea trăi în pace ordine şi curăţenie pe terra.”

Ce părere aveţi despre cei ce au înfăptuit cele prezentate în primele fragmente? Ia-ţi pedepsi? Cum? De fapt, nu ar trebui să daţi un verdict până nu aţi cunoaşte ce se întâmplă în spatele acestor evenimente. Ce a determinat pe acei oameni să facă ceea ce au făcut? Doar după ce veţi răspunde la această întrebare puteţi hotărî dacă ar trebui sau nu pedepsiţi. Dar, adevărata întrebarea care ar trebui pusă ar fi de fapt: cum şi când s-ar opri astfel de omoruri dacă, s-ar găsi permanent cineva să pedepsească prin fapte similare pe cei ce „au pedepsit” (au înfăptuit fapte similare celor prezentate mai sus)?

Distribuirea avuţiei 2

- partea II -

În documentul intitulat “Mecanica Modernă a Banilor”, Banca centrală a Statelor Unite descrie procesul de bază al creaţiei banilor într-un sistem bancar cu rezervă fracționară, proces care are loc într-o formă asemănătoare la nivelul oricărui alt stat. În principal, mecanismul se desfăşoară astfel: Guvernul emite bonuri de trezorerie pe care le schimbă cu bancnote emise de Rezerva Federală. O dată ce s-a făcut schimbul, banii primiţi sunt depuşi într-un cont bancar şi devin imediat parte din rezervele băncii, la fel ca toate depunerile.

În momentul în care acordă credite, băncile au obligaţia de a menţine rezervele cerute de lege egale cu un procent prescris din depozitele sale. Aceste rezerve variază de la o ţară la alta şi, în timp, de la o perioadă la alta. Dacă procentul ar fi de 10%, la un depozit de 10 miliarde de dolari, 9 miliarde pot fi folosite ca bază pentru un nou împrumut. Persoanele care vor împrumuta cele 9 miliarde, le vor depune cel mai probabil tot în conturi bancare care devin depozite. Procesul se repetă, rezultatul fiind că, de nouă ori mai mulţi bani pot fi creați din nimic. Mai multe detalii privind modul de realizare a banilor regăsiţi în filmul Zeitgeist postat în secţiunea video a acestui blog.

Considerăm necesare precizările anterior efectuate, pentru a evidenţia faptul că, banii sunt creați din nimic de către instituţii ale statului - băncile centrale, dar şi de către instituţii private, în speţă - băncile comerciale. Dar aceşti bani creați din nimic afectează populaţia prin inflaţie.

Banca centrală ar trebui să se asigure că masa monetară aflată în circulaţie, se regăseşte într-o permanentă corelaţie cu totalitatea bunurilor şi serviciilor supuse vânzării. Dar, acest deziderat nu este îndeplinit. De altfel, Keynes, la întrebarea: de câţi bani are nevoie economia?, a răspuns: “dă bani economiei oricâţi îi trebuie, până când rata dobânzii să fie sub nivelul ratei de profit”. Cum politicile actuale ale băncilor centrale converg către aplicarea măsurilor keynesiene, nu ne rămâne decât să constatăm avalanşa de masă monetară pompată în circulaţie. În plus, Keynes, ne lasă fără răspuns la întrebări precum: cu cât sub nivelul ratei de profit? şi care rată a profitului? Să nu uităm faptul că, fiecare firmă are propria rată a profitului (în situaţia în care nu se află pe pierdere), iar ratele de profitabilitate ale diferitelor domenii de activitate sunt substanţial diferite.

În aceste condiţii, populaţia este cea îndreptăţită să creeze şi să beneficieze de masa monetară nou creată, principala metodă fiind aceea de a se implica în finanţarea investiţiilor. Atunci când un întreprinzător doreşte să obţină resurse financiare pentru dezvoltarea sau pentru punerea bazelor unei noi afaceri, populaţia, prin banca naţională, poate acorda capital în condiţiile în care afacerea este considerată ca având potenţial. Practic, întreprinzătorul devine partener cu întreaga populaţie din care face parte, cotele de participare fiind proporţionale cu capitalul investit de către cele două părţi.

Este absolut necesar ca populaţia să fie reprezentată printr-o instituţie, care să funcţioneze asemănător sif-urilor (Societăţi de Investiţii Financiare) , cu observaţia că, deţinătorii pot beneficia de dividende şi de o parte din cifra de afaceri, dar fără a putea să vândă capitalul deţinut. Necesitatea de a beneficia de o cotă parte din cifra de afaceri, indiferent de profitabilitatea afacerii, funcţie de aportul de capital adus, dar şi de specificitatea afacerii, rezidă din “spiritualitatea” întreprinzătorului de a se juca cu cifrele contabile, sau chiar de a diminua profiturile prin firme “căpuşă”.

În ceea ce priveşte lipsirea dreptului de vânzare a cotei parte rezidă din două considerente:

1.   Nu este normal să vinzi ceea ce ai obţinut doar din simplul fapt că faci parte din cadrul unei societăţi;

2.   Scopul este acela de a asigura un venit garantat tuturor membrilor societăţii pe tot parcursul vieţii, diminuând în acelaşi timp povara fiscalităţii. 

Persoanele abilitate în evaluarea planurilor de afaceri, trebuie să îşi realizeze activitatea, fără a cunoaşte datele de identificare ale antreprenorului, iar dosarele trebuie trimise în mod aleatoriu în toate regiunile ţării.

Aplicarea metodei aduce şi alte avantaje, cum ar fi: creşterea numărului şi a volumului investiţiilor, scăderea şomajului, creşterea consumului atât ca urmare a noilor angajări cât şi a redistribuirii avuţiei către pătura săracă a societăţii.

Încheiem prin a vă îndemna să identificați şi să comentaţi deficienţele sistemului propus şi vă invităm să veniţi cu propuneri de îmbunătăţire sau, de ce nu, cu alte sisteme.

Distribuirea avuţiei

- partea I -

Concentrarea avuţiei naţiunilor în mâinile unui număr limitat de privilegiaţi ai societăţii este deja o informaţie cunoscută publicului larg. Este totuşi interesant cum clasa politică încearcă să îmbunătăţească situaţia raportată. Scandalul din Germania provocat de cosmetizarea raportului privind sărăcia şi distribuţia avuţiei demonstrează că, actualele măsuri economice acutizează sărăcia şi distribuţia inegală a avuţiei. Ce altceva mai poţi afirma când, documentul relevă faptul că, jumătatea de jos a populaţiei deţine doar un procent din avuţia naţiunii.

Problema fundamentală este că, în istoria noastră nu avem un exemplu de urmat care să asigure atât o distribuire relativ echitabilă a avuţiei cât şi libertatea democratică. Mai devreme sau mai târziu sărăcia aduce revolte, războaie şi revoluţii. Schimbări de sistem temporare care nu pot schimba natura umană. Din păcate, natura umană ne conduce către aceleaşi sistem, indiferent de denumirea purtată: monarhie, democraţie şi chiar comunism. Da, inclusiv în comunism exista o clasă care se bucura în mod privilegiat de bogăţiile poporului. Chiar dacă în comunism bunurile aparţin teoretic tuturor, adevărul este că ceea ce contează cu adevărat nu este numele proprietarului ci numele celui care beneficiază de acestea.

Fundamental ne comportăm asemănător rudelor noastre, maimuţele. Voi apela la maimuţe deoarece se poate astfel elimina zgomotul de fundal specific evoluţiei umane şi reliefa cu relativă uşurinţă fundamentele psihologice ale naturii umane.

În linişte, un şir indian de urangutani pătrund pe teritoriul altor maimuţe. Surprind şi ucid un alt urangutan. Nu îl mănâncă, nu aveau nimic de împărţit. Ar mai fi de adăugat lupta pentru conducerea colectivului şi modul de detronare a conducătorilor? Faptul că liderul ia totul: femele, hrană (noroc că nu poate mânca singur toată prada)? Într-un mediu mult mai complex, în lumea oamenilor, evenimentele au loc în mod similar. Globalizarea nu a făcut decât să concentreze şi mai mult avuţia.

Pentru a schimba situaţia ar fi necesar să ne schimbăm pe noi, lucru de fapt imposibil cel puţin în următoarele sute de mii dacă nu milioane de ani. Şi totuşi, situaţia existentă nu este acceptabilă. Trebuie să găsim soluţii alternative de a ne revărsa natura umană într-o altă formă de comportament. Acelaşi comportament agresiv se întâlneşte atât la oamenii care luptă în război, în ringul de box sau în disputele academice. Cu toate acestea rezultatele asupra conaţionalilor sunt complet diferite. Primele conduc spre regres în timp ce ultimele spre dezvoltare.

Trimiterea în luptă a milioane de oameni pentru a curăţa dintre săraci şi a ferici pe cei rămaşi în viaţă, fie doar şi pentru simplul fapt că trăiesc, nu trebuie să mai constituie supape de refulare. Asigurarea unui nivel de trai minim a membrilor societăţii trebuie să constituie obiectivul prioritar al conducerii unei ţări. Inexistenţa în istorie a unor societăţi demne de urmat, ne împinge spre identificarea unor măsuri construite de la zero. Măsurile, utopice poate pentru o parte dintre privitorii împietriţi în ideologia actualului sistem, vor fi înaintate în partea a doua a articolului. 

Concentraţi resursele pe ceea ce este cu adevărat important

Rezultatele unui studiu aplicat pe un număr de câteva sute de companii a relevat faptul că, deşi peste 90% dintre directori au afirmat că organizaţia lor este orientată spre client, sub 10% dintre clienţii respectivelor companii au fost de acord cu aceste afirmaţii.

Dacă aceste rezultate au fost obţinute de companii a căror activitate se desfăşoară într-un mediu concurenţial, se pune întrebarea retorică: oare câţi „clienţi” care beneficiază de serviciile oferite de statul Român consideră că acesta este orientat spre nevoile lor?

În perioadele de criză economică, companiile şi de multe ori statele sunt obligate să-şi reducă cheltuielile. Astfel de decizii sunt cruciale deoarece, s-a constatat în foarte multe situaţii că, ameliorările înregistrate prin punerea în aplicare de astfel de soluţii sunt de scurtă durată.

Orice decizie de această natură trebuie luată după ce se răspunde la două întrebări:

1.     ce îi face pe clienţi să achiziţioneze şi

2.     ce anume din ceea ce oferim nu este important pentru aceştia.

Nu vă bazaţi deciziile pe ceea ce credeţi că vor sau nu clienţii. Răspunsurile trebuie să le aflaţi doar de la ei.

De fapt, nu doar în perioadele de criză firmele competitive caută răspunsuri la aceste întrebări. Este o căutare fără sfârşit, determinată de schimbările permanente ce au loc în preferinţele clienţilor.

Abia după ce aveţi răspunsurile la aceste întrebări puteţi să reduceţi din ceea ce nu are valoare pentru clienţi şi să concentraţi resursele astfel obţinute pentru a le îndeplini mai bine aşteptările.

 Din nefericire, reducerile (cu precădere cele de personal), au loc fără a regândi activitatea. Redistribuirea sarcinilor personalului disponibilizat către angajaţii rămaşi (exceptând situaţiile în care acesta era în surplus), conduce la creşterea exagerată a stresului putând astfel cauza epuizare.

În sectorul de stat situaţia este similară. există suficiente domenii cu surplus de personal dar şi sectoare cu deficit. Sunt destui care plimbă câteva hârtii care mai mult ne încurcă viaţa decât ne ajută în timp ce, în unele săli de aşteptare a unor spitale, bolnavii îşi aşteaptă rândul ore în şir cu dureri îngrozitoare. Ar fi interesant dacă, o liberalizare totală a serviciilor de stat ar avea loc. Oare ce servicii ar supraviețui, dar, mai ales, ce modificări credeţi că ar avea loc în oferirea acestor servicii?

Este o întrebare ipotetică dar, ceea ce azi poate fi un exerciţiu de imaginaţie, mâine poate fi sâmburele unei revoluţii.

Calea de a creşte performanţa

Toţi specialiştii sunt de acord că prima etapă în procesul de creştere a performanţei companiilor este aceea de a identifica cei mai buni angajaţi. Poate părea foarte simplu dar, în realitate această etapă este mult mai dificilă decât pare. Dacă sunteţi şef, este posibil să afirmaţi că vă cunoaşteţi foarte bine subordonaţii şi că, în mod implicit, ştiţi care sunt cei mai buni. Din păcate, criteriile de evaluare ale şefilor sunt diferite de cele ale clienţilor.

Aveţi impresia că nu toţi salariaţii relaţionează cu clienţii? De fapt puţini sunt cei care au drept clienţi doar proprii lor şefi. În această categorie putem include majordomii. În aproape toate situaţiile însă, serviciile furnizate sunt intrări pentru alţi angajaţi, chiar dacă nu este vorba în mod direct de clientul firmei. Salariaţii care beneficiază de pe urma acţiunilor altor angajaţi sunt în fapt clienţii celor din urmă. Ei sunt cu adevărat în măsură să-şi expună opinia.

Şefii au tendinţa de a evalua corespunzător un angajat care îşi îndeplineşte „fără a comenta” atribuţiile, în timp ce clienţii pot avea nu numai alte aşteptări ci chiar nevoi aflate în conflict cu ordinele date de şefi.

După ce aţi stabilit care sunt cei mai buni, este necesar să analizaţi. Ei bine din acest punct lucrurile se complică şi mai mult. Unii specialişti consideră talentul ca fiind elementul definitoriu ce diferenţiază performerii, în timp ce alţii pun accent pe modul de realizare a activităţilor. Adevărul este că cele două se întrepătrund dar nu se şi suprapun. Având în vedere că acţiunile sunt cel mai uşor de observat şi analizat, este evident că, în lipsa cunoştinţelor psihologice, cel mai bine, în practică, este să optaţi pentru a urmări acţiunile. Până la urmă ceea ce ne interesează cu adevărat nu este complexitatea din spatele acțiunilor ci acţiunile în sine (cel puţin dacă avem în vedere rezultatul final şi nu realizarea unei analize ştiinţifice).

Pentru ca lucrurile să fie şi mai complexe, susţinătorii „talentelor”, consideră că, din moment ce angajaţii au fost selectaţi funcţie de talente, este necesar a fi lăsaţi să îşi găsească singuri calea spre a realiza obiectivele firmei. Desigur, după ce au fost învăţaţi să vorbească limbajul comun, specific domeniului. Altfel spus, le-au fost împărtăşite cunoştinţele necesare.

Susţinătorii „acţiunilor” sunt de altă opinie. Ei consideră că, dacă doreşti să obţii excelenţa de la cât mai mulţi angajaţi, trebuie să îi înveţi pe ceilalţi să facă lucrurile la fel ca cei mai buni.

Adevărul este că, realitatea este mult mai complexă, dând dreptate ambelor teorii şi în acelaşi timp infirmându-le pe amândouă. Totul depinde de context. Măiestria managerului constând în a stabili când trebuie impus un standard şi când trebuie lăsată libertatea salariatului de a-şi găsi singur calea spre îndeplinirea obligaţiilor. Până la urmă, există mai multe căi spre a obţine aceleaşi rezultate şi foarte puţini manageri care îşi merită cu adevărat funcţia. 

Câştigă-le încrederea

Încrederea este elementul esenţial al societăţii umane, indiferent dacă vorbim despre conducerea unei ţări, a unei afaceri, sau de celula de bază a societăţii – familia.

Încrederea accelerează lucrurile. Un lider care ţi-a câştigat încrederea te poate face să urci Everestul, să ai încredere că, împreună cu el, compania la care lucrezi sau ţara în care te afli poate depăşi orice obstacol.

Ce trebuie făcut pentru a câştiga încrederea? Află aşteptările celor pe care îi conduci, promite-le că le vei realiza şi apoi ţine-te de cuvânt. Dacă nu eşti convins că poţi să le îndeplineşti aşteptările atunci nu promite. Încrederea se câştigă în timp îndelungat dar, se poate pierde într-un termen incredibil de scurt.

Pentru a construi încrederea ai nevoie de un caracter puternic. Sinceritatea şi adevărul fundamentează încrederea care merge mână în mână cu integritatea, adică cu aplicarea întotdeauna a unor reguli clare şi etice, fără a exista diferenţieri pe relaţii de rudenie sau interese.

Când mergeţi la vot interesaţi-vă despre ce au făcut candidaţii în trecut. Fiind persoane politice este imposibil ca trecutul să nu le fie relativ uşor de aflat. De multe ori concurenţa are grijă să le scoată la iveală trecutul. Dacă faptele nu au fost de încredere cu certitudine nu le va creşte moralitatea după alegeri. Puterea nu merge mână în mână cu integritatea. Poate o să afirmaţi că astfel, de cele mai multe ori nu o să aveţi pe cine vota. Ei şi ce?

Pentru a genera o atmosferă de încredere într-un colectiv este absolut esenţial să acordaţi încredere. În caz contrar nici colectivul nu va avea încredere în lider.

În concluzie, pentru a câştiga încrederea este nevoie de un comportament integru, de a respecta promisiunile şi nu în ultimul rând de a oferi încredere. Încrederea nu va putea fi câştigată de către cei a căror integritate este pusă la îndoială sau care acţionează după principiul  „mie ce-mi iese din treaba asta?”.

Mai întâi - priorităţile

Privind dintr-un anume unghi trebuie să admitem că, principiile ce ar trebui să guverneze o ţară sunt în fapt o combinaţie a celor ce definesc o organizaţie caritabilă şi o firmă de succes. Fie conduci 10 mii de salariaţi sau peste un milion de bugetari, o asociaţie care ajută câteva sute de copii sau gestionezi resursele pentru a sprijini asistaţii sociali ai unei ţari, fundamentele sunt aceleaşi. Lucrezi cu oamenii şi în mod implicit, pentru a avea rezultate deosebite eşti obligat să respecţi regulile managementului.  

Pentru a reuşi să conduci eficient oamenii este absolut esenţial să ştii unde vrei să ajungi şi ulterior să stabileşti clar cum şi de ce resurse ai nevoie.

A stabili unde doreşti să ajungi înseamnă a îţi stabili scopul şi ulterior o serie de obiective pentru a putea atinge scopul propus. Cei care au succes:

1.   Se concentrează asupra obiectivelor importante.

În acest scop se asigură că: (1) au un număr restrâns de obiective, (2) clar definite şi că (3) oamenii sunt preocupaţi să le ducă la îndeplinire.

2.   Se asigură că toată lumea ştie ce are de făcut.

Ideal ar fi implicarea întregii echipe în stabilirea modului de atingere a obiectivelor.  Când efortul necesar a fi depus este imens şi necesită o echipă de mari dimensiuni, eventual răspândită pe întregul teritoriu al unei ţări, stabilirea clară a procedurilor, mergând până la instrucţiuni de lucru este absolut esenţială. Cu toate acestea este necesar a lăsa oamenilor libertatea de a-şi adapta modul de lucru.

Procedurile şi instrucţiunile de lucru nu pot fi implicit stabilite. Greşeli frecvente au loc atunci când, conducerea stabileşte modul de execuţie fără a experimenta în prealabil. Mai mult, impun proceduri rigide, neadaptate la realitate şi la specificul cultural al personalului executant.

3.   Urmăresc în mod regulat indicatorii care vor duce la realizarea obiectivelor

Este importantă stabilirea modului şi a frecvenţei de afişare a indicatorilor de performanţă şi de execuţie. Dacă indicatorii de performanţă fac referire la aspecte precum vânzări, cheltuieli, lichiditate, indicatorii de execuţie măsoară calitatea, precizia, frecvenţa acţiunilor realizate.

În concluzie este necesară identificarea, definirea clară şi ulterior aducerea la cunoştinţa persoanelor implicate a obiectivelor importante. Stabilirea împreună cu cei implicaţi a modului de realizare. Focalizarea continuă asupra îndeplinirii obiectivelor (urmărire, măsurare) şi nu în ultimul rând motivarea personalului angajat în îndeplinirea acestora.

În articole viitoare vom pune în discuţie inclusiv aspecte ce ţin de motivare.

Despre echilibru în distribuirea avuţiei

Conform organizaţiei Oxfam, un sfert din veniturile nete obţinute de primii 100 dintre cei mai bogaţi oameni ar fi suficiente pentru eradicarea sărăciei din lume. Să dăm câteva exemple despre ce înseamnă concentrarea avuţiei: în lume sunt aproximativ 1200 de miliardari; în China 60% din venit este concentrat în mâinile a 10% dintre familii, ceea ce face ca distribuţia venitului din această ţară să atingă Everestul inegalităţii, la fel ca în Africa de Sud. Concentrarea capitalului este o condiţie necesară pentru dezvoltarea economiei dar, o concentrare excesivă poate fi dăunătoare.

Fiind un articol scris în colaborare şi pentru a nu multiplica informaţia, acesta a fost publicat integral pe Blogul de Logica Economica.

Deponenţii – investitorii care ar trebui să plătească oalele sparte?

Opinii pro şi contra achitării de către deponenţi a oalelor sparte de bănci au tot fost vehiculate în această perioadă.

Susţinătorii achitării notei de către cei ce deţin depozite în bănci pornesc de la atribuirea rolului de investitor, deponenţilor. Au investit în depozite cu profit mic, şi-au asumat un risc pe măsură dar, riscul a avut totuşi loc şi implicit investitorii trebuie să plătească.

Opiniile contra se bazează pe faptul că, deponenţii au depus sumele de bani în păstrare. Băncile nu au nici un drept asupra banilor.

Dacă privim în trecut, când banii având la bază metalele preţioase îşi păstrau valoarea, deponenţii puteau fi consideraţi într-adevăr investitori. Timpurile însă s-au schimbat. Să analizăm puţin cu ce se diferenţiază trecutul:

1.     Inflaţia – dacă în vremuri trecute banii îşi menţineau valoarea, inflaţia fiind aproape 0, în ziua de azi inflaţia este semnificativă. Cei care doresc să păstreze bani pentru zile negre trebuie să depună banii la bancă pentru a ameliora procesul de eroziune a puterii de cumpărare a banilor.

2.     Legislaţia care obligă firmele să efectueze plăţi prin bancă. Nu uitaţi de faptul că, iubiţii noştri conducători puneau la un moment dat problema ca şi persoanele fizice să nu poată efectua plăţi în cash peste o anumită valoare către persoanele juridice.

3.     Mai nou, băncile (a se vedea BCR) au început să aplice comisioane la plata utilităţilor la ghişeu. Acesta fiind un alt mod de a împinge populaţia spre a ţine banii în format electronic.

4.     Băncile acordă credite fără a avea şi sumele necesare în depozite. În trecut banca acorda împrumuturi de o valoare inferioară depozitelor, ele fiind obligate să păstreze parte din bani pentru a acoperi eventualele retrageri. Azi, băncile pot acorda împrumuturi de n ori valoarea depozitelor (a se vedea Zeitgeist Addendum). Riscul de faliment al băncii creşte astfel considerabil iar, acest risc nu se datorează deponenţilor. Mai mult, deponenţii nu beneficiază de pe urma acestor riscuri printr-o dobândă semnificativ mai ridicată.

Am întâlnit opinii care puneau întrebarea retorică – dacă nu deponenţii trebuie să plătească atunci cine trebuie să achite nota? Până la urmă banii au fost cheltuiţi.

Să oferim câteva soluţii:

1.     Acţionarii băncilor în cauză sunt primii vizaţi. Ei trebuie să acorde dreptul de proprietate către deponenţi.

2.     Angajaţii băncilor – vorbim de cei care au condus băncile dar şi de salariaţii care au câştigat bani frumoşi din comisioanele obţinute ca urmare a creditelor acordate. Facem referire la acele credite, care nu ar fi trebuit acordate deoarece cei care au solicitat împrumutul nu îndeplineau în fapt nici măcar condiţiile şi aşa relaxate ale băncii.   

3.     Conducătorii băncilor centrale care au acceptat condiţii laxe de creditare.

4.     Celelalte bănci. Să analizăm un pic ce se întâmplă atunci când o persoană x face un împrumut, să presupunem de 50000 euro de la o bancă A. Cel care a vândut bunul are cont la banca B. Aşadar banca A trebuie să vireze băncii B cei 50000 de euro. În fapt, această acţiune nu are loc efectiv. De cele mai multe ori banca A înregistrează o datorie faţă de banca B pentru care plăteşte dobândă în timp ce, banca A înregistrează o creanţă faţă de banca B pentru care primeşte dobândă. Astfel banca B devine practic un deponent al băncii A. Acest sistem a încurajat generarea excesivă de bani, inflaţie şi implicit aceste bănci ar trebui să fie primele care plătesc nota băncilor în suferinţă.  

5.     Statul. Da! Statul ar trebui să plătească o parte dintre aceste pierderi, deoarece a obţinut beneficii (impozite pe profit atât asupra deponenţilor cât şi a băncii, a impozitelor aplicate câştigurilor salariaţilor din comisioanele de acordare a creditelor cât şi a taxelor şi a impozitelor obţinute ca urmare a bunurilor achiziţionate prin credite). Dacă vă construiţi o locuinţă prin credit numai TVA-ul plătit pentru materii prime, utilităţi etc. reprezintă în România 20% din valoare. Da, statul înseamnă buzunarul nostru dar, tot el a beneficiat de pe urma creditelor acordate în mod descreierat. În plus au făcut legi care să împingă poporul să îşi ţină banii în bănci şi susţinătorii acelor legi ar trebui să plătească cu însăşi averea lor sau cel puţin o parte a acesteia. Daţi o monedă care să îşi păstreze valoarea (vezi articolul Noi monede de economisire - creditare) nu obligaţi firmele şi populaţia să facă plăţi prin bancă, nu relaxaţi creditarea şi atunci da, deponenţii vor putea fi consideraţi investitori. Aşadar statul ar trebui să calculeze cât a beneficiat de pe urma creditării nebune, fie şi cu aproximaţie şi să achite partea lui de notă de plată.

Chiar şi în cazul acordării unor credite neperformante, semnificative ca pondere în total, rămâne o pondere semnificativă de credite performante. Dacă avem 40% din portofoliu credite neperformante asta înseamnă că, din 100 de lei doar 40 de lei sunt pierduţi. În realitate, din cei 40 de lei, o parte pot fi recuperaţi prin executare. Să spunem 15 lei. Aşadar pierderea ar fi de 25%. Acum poate fi realizată o nouă bancă din activele performante şi din cele ce vor putea fi obţinute ca urmare a executărilor. De unde recuperăm ceilalţi 25% pentru deponenţi? După executarea celor de la punctele 1-5 se va vedea cât mai rămâne de achitat din depozitele deponenţilor.

Şi da, în cazul Ciprului, deponenţii din alte ţări care nu desfăşurau activităţi reale comerciale şi care au urmărit doar dobânzi mari şi beneficierea de impozite mici ar trebui să fie primii pe listă la achitat (dintre deponenţi). Nu ciprioţii. Nu este vina populaţiei locale nici pentru politica conducătorilor lor, nici pentru injecţia de lichidităţi adusă de străini - de N ori Produsul Intern Brut al acestei ţări.

PS: Credeți că în România într-o situaţie similară, cei de la punctele 1-5 vor fi cei care vor achita cel puţin parţial nota de plată? J

Forfetarul – ucigaşul de firme

Impozitul forfetar asigură colectarea resurselor financiare într-un mod facil, cu un consum minim de resurse din partea statului. Inclusiv firmele supuse acestui tip de impozit ar trebui, cel puţin teoretic, să beneficieze de dispariţia “vizitelor” autorităţile fiscale şi implicit de amenzile care ar fi fost acordate. Forfetarul este un impozit bun dacă are o valoare mică chiar şi pentru cel din urmă plătitor al acestuia.

O bună evidenţiere a efectelor acestui impozit putem realiza printr-o analogie. Să analizăm ce impact ar avea impozitul forfetar dacă s-ar aplica la salariul angajaţilor din câteva domenii de activitate.

Să presupunem că avem un impozit forfetar egal cu jumătate din contribuţiile către stat ale unui angajat cu salar minim (similar unui impozit mic chiar şi pentru investitorii cu câştiguri mici din afaceri). Tot mai multe persoane ar dori să se angajeze în acest domeniu pentru a beneficia de facilităţile oferite (impozite mai mici). Angajatorii ar putea să îşi reducă costurile cu salariile (o împărţire a beneficiilor între angajat şi angajator). Domeniul de activitate ar atrage mai mulţi investitori iar, pe termen lung, concurenţa ar creşte şi în mod implicit preţurile ar scădea cel puţin în termeni reali.

Să analizăm situaţia opusă şi să admitem un impozit forfetar echivalent cu un salariu minim pe economie sau chiar mai mult. Practic salariatul care anterior îşi vindea munca pentru a primi salariul minim pe economie ar putea fie să muncească pe gratis (eventual să aducă bani de acasă pentru a plăti un impozit mai mare decât propriu salariu) fie să solicite o creştere semnificativă a salariului (echivalent pentru o firmă ar fi o încercare de creştere a preţurilor). Angajatorul nu ar putea susţine o creştere a salariilor de o asemenea amploare fără să crească preţurile. O creştere însă a preţurilor va determina o reducere a consumului, scăderea producţiei şi implicit disponibilizarea a o parte dintre angajaţi. Tot mai mulţi ar evita să se angajeze în respectivul domeniu de activitate.

În cazul firmelor cu rentabilităţi scăzute şi în deosebi într-un mediu economic afectat de criză, efectul va fi cu atât mai nociv cu cât creşterea preţurilor nu va avea loc la nivelul așteptat deoarece acestea vor fi parţial frânate de către firmele performante care vor beneficia atât de o reducere a fiscalizării cât şi de dispariţia de pe piaţă a o parte dintre competitori.

În concluzie un impozit forfetar ridicat va conduce la dispariţia unui număr semnificativ de firme (multe dintre acestea afaceri de familie), va influenţa creşterea şomajului, îi va îmbogăţi pe cei bogaţi şi îi va sărăci pe cei săraci şi nu în ultimul rând va priva consumatorul  de diversitatea ofertelor. Ar mai fi de adăugat că, forfetarul joacă inclusiv un rol de barieră la intrarea în domeniile astfel impozitate.

Vă gândiţi poate că acest impozit încurajează performanţa? Unele firme nu sunt performante deoarece nu dispun de capitalul necesar, altele fructifică o nişă de piaţă mai puţin rentabilă şi la urma urmei indiferent care ar fi cauzele reale ale unei rentabilităţi mai scăzute adevărul este că toate oferă locuri de muncă.

Cum ar fi dacă pe piaţă ar exista o firmă unică? Nu aţi avea altă opţiune decât să lucraţi la acea companie pentru a vă câştiga existenţa. Dacă aţi avea ghinionul unui şef dificil, dacă firma v-ar vrea doar pe postul de măturător sau dacă indiferent de valoarea adăugată a muncii v-ar da doar salariul minim pe economie, cum v-aţi simţi? Forfetarul va îngropa firme şi poate o dată cu ele puţin şi din viitorul nostru, un viitor care ar fi putut fi puţin mai bun.

Perspective Privind Metodele de Creştere Economică 3

Efectele tehnologiei în economie – ultima parte (III)

Vă recomandăm să citiţi în prealabil partea I respectiv partea II

Teoriile economice reliefează o economie instabilă, aflată sub efectul schimbărilor tehnologice. Conform teoriilor, fazele de creştere economică pe termen lung datorându-se, apariţiei unor noi tehnologii inovatoare, ce determină apariţia de noi ramuri industriale iar după epuizarea potenţialului de dezvoltare a noilor tehnologii, apare o perioadă de criză care se prelungeşte până când apar noi inovaţii.

În realitate perioada de criză nu se datorează lipsei unei noi tehnologii pe care societatea nu o are la dispoziţie pentru a o implementa şi pentru a asigura astfel dezvoltarea economică. Societatea nu încetează să inoveze, doar că inovaţiile aferente reducerii de cheltuieli tind să ajungă din urmă inovaţiile care conduc la creşterea numărului de locuri de muncă.

Pentru a înţelege fenomenul, este necesar să privim din perspectivă microeconomică, de la nivelul firmelor. Ciclicitatea menţionată în teorii corespunde cu ciclul de viaţă al domeniilor de activitate, în care firmele îşi desfăşoară activitatea. În faza de demaraj şi cea de creştere, firmele urmăresc acapararea cotei de piaţă prin urmare, nu este acordată o atenţie deosebită reducerilor de cheltuieli. În fazele de maturitate şi de declin, firmele se concentrează pe reducerea cheltuielilor ca principală armă concurenţială. În aceste faze, firmele caută să implementeze noi tehnologii de reducere a costurilor, efectul constând în reducerile de personal cu implicaţii asupra creşterii şomajului şi a asistaţilor sociali. Se intră astfel într-o „spirală a şomajului”: reduceri de costuri prin disponibilizări - creşterea şomajului – reducerea consumului – noi reduceri de costuri prin disponibilizări.

  Aceste situaţii de fapt cât şi potenţial viitoare, aparent sumbre pentru deţinătorii de forţă de muncă, scot în evidenţă diminuarea continuă a necesarului de număr de ore de muncă raportate la populaţia activă pentru producerea de bunuri şi servicii. În contextul reliefat, se poate ajunge la situaţia în care doar deţinătorii de capital, precum şi un număr redus din populaţia activă vor beneficia de bunăstare, în timp ce restul populaţiei se va situa în categoria asistaţilor social. Situaţia nu este însă una benefică nici pentru deţinătorii de capital. Îndatoraţi la bănci pentru a realiza bunuri şi servicii pentru o nevoie existentă (a asistaţilor social), dar care nu poate fi transformată în cerere, mulţi dintre deţinătorii de capital vor ajunge să fie ei înşişi şomeri.

Fenomenul descris anterior îşi face simţită prezenţa în special pe parcursul crizelor economice, reliefând un paradox: coexistenţa simultană a unor nevoi care nu pot fi transformate în cerere, provenite din partea categoriilor de asistaţi social, cu capacităţi uriaşe de producţie neutilizate.

Desigur, acest viitor potenţial, a fost adus în discuţie cu scopul de a reliefa necesitatea luării din timp a măsurilor pentru a asigura îmbunătăţirea a ceea ce vom denumi în continuare „echilibru social”. Definim „echilibrul social” ca fiind acea stare a societăţii în care păturile sociale considerate cele mai sărace, deţin mijloacele necesare de existenţă pentru a trăi la un nivel considerat a fi acceptabil de către majoritatea indivizilor din cadrul regiunii teritoriale din care aceştia fac parte.

În acest context, măsurile necesare a fi luate trebuie să urmărească trei obiective:

1.    Creşterea numărului de persoane deţinătoare de capital;

2.    Creşterea numărului de ore de muncă necesare producerii bunurilor şi a serviciilor;

3.    Asigurarea competitivităţii firmelor interne cu cele din străinătate, şi creşterea rezistenţei acestora la fluctuaţiile cererii.

Perspective Privind Metodele de Creştere Economică 2

Privind în viitor - partea II

Vă recomandăm să citiţi în prealabil partea I

Oglinda retrovizoare în care privim istoria, nu este însă suficientă pentru a pătrunde problema în esenţa ei. O viziune asupra viitorului este necesară, în scopul identificării cauzelor şi a soluţiilor. Un viitor pe care omenirea îl poate crea prin tehnologiile descoperite şi fructificate în mediul economic.

Tehnologiile tind spre realizarea de roboţi capabili de a se construi singuri, ceea ce reliefează un viitor în care, practic, nu mai este necesară forţa de muncă în realizarea bunurilor, şi chiar a unor servicii.

Viitorul ne poate rezerva surpriza de a ajunge la punctul în care tehnologia ar putea înlocui sau diminua numărul de locuri de muncă din domenii aparent intangibile. Pornind de la ordinatoare care să controleze mijloacele de transport, înlocuind astfel în totalitate piloţii, şoferii, şi mergând până la posturile de medici, profesori, avocaţi.

Un calculator programat în mod corespunzător datorită capacităţii enorme de prelucrare a informaţiei, şi conectat la instrumentele de diagnosticare, de efectuare a analizelor medicale, poate genera un diagnostic mai rapid şi mai corect decât a unora dintre cei mai buni medici.

Un algoritm de prelucrare a probelor incriminatorii şi de administrare a pedepselor pentru faptele săvârşite, poate stabili o pedeapsă general valabilă pentru oricare individ, indiferent de condiţia socială sau de relaţiile de care dispune. Erorile de judecată putându-se datora doar unor lacune legislative, ceea ce nu ar face decât să scoată în evidenţă nevoia de a efectua modificări ale legislaţiei.

Nu în ultimul rând, accesarea lecţiilor filmate şi efectuarea de exerciţii sub supravegherea calculatorului, poate diminua substanţial numărul de cadre didactice, acestea asigurând doar furnizarea de răspunsuri la diversele întrebări ale elevilor, putând astfel să aibă un număr de 3-4 ori mai mare de elevi sau studenţi.

Privit din această perspectivă, viitorul pare cât se poate de sumbru pentru cei a căror venituri se bazează pe vânzarea muncii În lipsa unor măsuri concrete aplicate pe termen lung, imaginile din perioada marii crize a anilor 1929-1933 vor deveni o realitate permanentă.  

Perspective Privind Metodele de Creştere Economică

Analizând trecutul – partea I

Limitele teoriilor de dezvoltare macroeconomică sunt evidenţiate de existenţa păturilor sociale sărace, a căror venituri se regăsesc sub nivelul minim de subzistenţă. Atât în ţările din lumea a-III-a, a ţărilor în curs de dezvoltare, dar şi în ţări dezvoltate precum Statele Unite ale Americii, Anglia, Franţa, Germania, ponderi importante ale populaţiei provenite din diverse categorii sociale (şomeri, pensionari şi chiar salariaţi), reuşesc cu greu să-şi asigure nevoile minime de supraviețuire, chiar şi în perioadele de boom economic.

Pentru identificarea adevăratelor cauze care determină existenţa acestor fenomene indezirabile, este necesar să realizăm o incursiune în trecut, la momentul în care acestea au început să îşi facă simţită prezenţa.

Ne întoarcem la perioada în care diviziunea muncii nu era prezentă, în care fiecare colectivitate îşi satisfăcea singură necesităţile. Desigur, şi în respectiva perioadă regăsim populaţii sărace în cadrul ţărănimii dar, acest fenomen îşi avea drept cauză principală lipsa obiectului principal al muncii şi anume, pământul sau dependenţa de capriciile fenomenelor naturale, respectiv secete şi inundaţii. Istoria evidenţiază faptul că, momentele de tensiune acumulate de sărăcie au degenerat în revolte, care nu de puţine ori, s-au soldat cu împroprietărirea ţărănimii.

În economia naturală, nu există şomaj, familia îşi acoperă nevoile în funcţie de priceperea de care dă dovadă şi de timpul de care membrii acesteia sunt dispuşi să îl aloce pentru satisfacerea nevoilor. Dar acest tip de economie nu deţine premisele dezvoltării economice, diviziunea muncii constituind un element esenţial dezvoltării. Concluzia este demonstrată în mod empiric prin creşterile de productivitate ce a avut loc în urma aplicării acestei practici manageriale.

Motivul aducerii în discuţie a economiei naturale şi a momentului în care se realizează  trecerea la o economie de schimb, în care diviziunea muncii îşi face simţită prezenţa devine evident. Este momentul de apariţie a şomajului, a categoriilor de persoane care nu deţin un loc de muncă sau a altor mijloace necesare asigurării traiului zilnic. În acest punct, poate fi trasă următoarea concluzie: cauzele care au determinat apariţia păturilor sărace urbane se regăsesc în mecanismele care definesc economia de schimb şi constituie un efect al diviziunii muncii.

Un impozit necesar

În fuga sa pentru bani, fiscul a reuşit să identifice un mod de impozitare care apără interesele românilor pe termen lung chiar dacă efectul pozitiv nu a fost urmărit voluntar de instituţia în cauză.

Până acum firmele care doreau să beneficieze de piaţa românească îşi deschideau o reprezentanţă în vederea desfăşurării de activităţi comerciale pe teritoriul României. Pentru evitarea impozitării excesive reprezentanţele emiteau facturi către alte firme cu sedii aflate în paradise fiscale (ţări cu niveluri reduse de impozitare). În acest mod cheltuielile reprezentanţelor creşteau, se înregistrau pierderi şi astfel se evita impozitul pe profit şi pe dividende (în situaţia în care s-ar fi dorit repartizarea profitului către acţionari). Profitul era astfel transferat fără a fi impozitat la noi în ţară.

Noile prevederi ale codului fiscal impozitează cu 50% toate plăţile efectuate (la momentul achitării prin bancă) de firmele care îşi desfăşoară activitatea în România, către firmele din ţările cu care statul român nu are încheiate convenţii de dublă impunere.

Chiar dacă acest impozit nu va aduce în mod direct sume importante la bugetul de stat, deoarece firmele în cauză vor evita efectuarea acestor plăţi, în schimb, se va asigura o concurenţă loială între firmele care practicau astfel de operaţiuni şi cele care îşi plăteau impozitele.

Există însă şi un aspect negativ. Atractivitatea unei afaceri este dată de aşteptările investitorilor în privinţa câştigurilor potenţiale la fiecare leu cheltuit, precum şi de riscul perceput. Măsura afectează aşteptările investitorilor şi implicit decizia de a investi sau de a rămâne în România. Să nu uităm că, nici la capitolul risc România nu stă foarte bine. Pe de altă parte, capitalul străin ne poate lesne părăsi şi în mod implicit, ceea ce este de dorit este acumularea şi dezvoltarea capitalului autohton, mult mai stabil. Soluţiile pentru dezvoltarea capitalului românesc le regăsim într-o impozitare redusă, legislaţie şi birocraţie minim necesară cât şi a unui sistem de conducere care utilizează banul public pentru a acoperi numai nevoile populaţiei. Sunt cuvinte mari, adesea auzite dar, fără a fi puse în aplicare. În timp, pe parcursul articolelor viitoare vom continua să propunem soluţii concrete.